OVR a pus fundamentul dezvoltari spatiului rural din Romania inca inainte de cadere regimului dictatorial comunist la finele anului 1989 aparand satele romanesti de nebunia si dorinta dictatorului de a rade de pe fata pamantului satele din Romania. O componenta importanta a conceptului de dezvoltare rurala a OVR a fost promovare ideii turismului rural si crearea retelelor rurale la nivel european. Putini stiu ca reteaua OVR a culminat cu parteneriate intre peste 3000 de sate intre tarile europene si satele din Romania. Prin proiectele derulate in cadrul programului Phare, in anii ’90, OVR a creat primele zone pilot din Romania in care a pus la punct cea ce azi se numeste turism sustenabil: Zona Ariesului a Muntilor Apuseni, Zona Branului, Zona Suceava si Tara Maramuresului.
Acesta este si motivul pentru care prezentam un scurt istoric al acestei asocieri europene redand parti din Revista22, care a dedicat in 2005 un supliment acestei organizatii din care Fundatia CEM a facut parte:
Operation Villages Roumains 1989 – 2005, MIHNEA BERINDEI, Revista22, Supliment 28.06.2005 https://revista22.ro/supliment/operation-villages-roumains-1989-2005
“Un elan de solidaritate europeana fara precedent.
Opération Villages Roumains s-a nascut dintr-o indignare. Dupa difuzarea filmului-reportaj al lui Josy Dubié, “Roumanie, le désastre rouge” – in care figura centrala era Doina Cornea, care denunta “sistematizarea” si politica lui Ceausescu – cativa tineri belgieni au hotarat ca trebuie sa faca ceva, ca nu pot ramane indiferenti la ceea ce se petrecea in Romania, desi nici unul dintre ei nu cunostea aceasta tara. Ideea de baza – adoptarea satelor romanesti de catre comune occidentale pentru a asigura protectia lor – s-a conturat in timpul unei intalniri ce a avut loc pe 22 decembrie 1988. Deci, putem spune ca aparitia OVR precede cu exact un an disparitia de pe scena politica a lui Ceausescu. De fapt, organizarea asociatiei, definirea metodologiei si prepararea demararii operatiei au mai durat inca o luna si ceva: prima conferinta de presa – lansarea propriu-zisa – a avut loc pe 3 februarie 1989.
Echipa initiala, nucleul OVR, a fost constituit din doisprezece tineri (cei doisprezece apostoli, cum isi spuneau ei in gluma), jurnalisti, fotografi, avocati, arhitecti, graficieni, economisti, al caror nume cred ca se cuvine sa-l retinem: Anne Bontems, Yves-Luc Coureur, Daniel De Beer de Laer, Anne Degrave, Claire Dalliers, Paul Hermant, Jean-Pierre Jacqmin, Vincent Magos, Eric Masquelier, Daniel Staelens, Serge Verheylewegen, Daniel Wathelet. Lor li s-au alaturat de la lansare Sabine Missistrano, presedinta Ligii Drepturilor Omului belgiene, Alexis Burlet, presedintele Frontului Unit al Tinerilor Agricultori (FUJA) si foarte curand Dan Alexe (proaspat refugiat in Belgia si care participase si el la filmul lui Josy Dubié), Malgorzata Dzierzawska, Olivier Magos, Nelu Negrutiu si Françoise Wallemacq.
I-am intalnit pe trei dintre initiatorii OVR, P. Hermant, J.-P. Jacqmin si E. Masquelier, la Paris, la inceputul lui ianuarie 1989. Ma vazusera in filmul Roumanie, le désastre rouge si le fusesem recomandat de S. Missistrano, pe care o cunoscusem in cadrul Federatiei Internationale a Drepturilor Omului (eram purtator de cuvant si vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – LDHR), cu sediul la Paris. Imi cereau sa particip la organizarea si lansarea OVR.
Conceptul adoptarii de catre sate occidentale a satelor romanesti amenintate cu distrugerea mi s-a parut simplu si luminos (era de fapt transpunerea modelului Amnesty International: adoptarea prizonierilor de opinie de catre un grup de aderenti AI). Aveam insa o serie de reticente, de indoieli. Ma intrebam daca vom gasi un numar suficient de primari dispusi sa se lanseze in acest gen de actiune? Vor fi ei oare destul de numerosi si in crestere semnificativa pentru a garanta o durata in timp a miscarii si a nu cadea in ridicol? M-au asigurat ca primele contacte cu partidele politice si cu asociatiile de alesi locali si de agricultori erau mai mult decat incurajatoare. Belgia urma sa fie deci primul test. Ma intrebam de asemenea daca vom avea o suficienta acoperire mediatica. Daca vom fi in stare sa alimentam indeajuns presa cu informatii, pentru a asigura, dupa momentul initial, un minimum de continuitate in publicitate?
Ca specialisti in meandrele comunicarii, mi-au explicat ca vor face apel la presa locala, insuficient folosita in acest gen de operatii, si ca presa centrala va urma “moda” astfel lansata. M-am lasat convins si s-a dovedit ca au avut dreptate in ambele cazuri.
Ramaneau doua probleme. Prima tinea de realitatile din Romania: o tara inchisa, din care informatiile ne parveneau cu dificultate si erau greu de controlat. Am insistat asupra quasi-imposibilitatii stabilirii contactelor directe la nivel local. Din cauza cenzurii, scrisorile si cartile postale nu aveau practic nici o sansa sa parvina destinatarilor. Dar chiar preveniti, primarii romani – functionari numiti de partid – se vor feri sa raspunda si cu atat mai mult sa informeze populatia. Singura modalitate sigura si constanta de-a transmite stiri erau radiourile occidentale care difuzau in limba romana si in primul rand Europa Libera. In aceste conditii, a astepta un raspuns devenea aleatoriu, daca nu iluzoriu. Or, lipsa de reactii din Romania risca sa-i demobilizeze pe cei ce se lasau antrenati in aceasta actiune. Ei erau insa increzatori in obtinerea unui raspuns, chiar indirect, din partea autoritatilor si a unui feed-back din partea populatiei.
Oricum, ideea OVR consta intr-o actiune unilaterala: adoptarea unui sat, si nu infratirea, stabilirea unui parteneriat liber consimtit de ambele parti. Am convenit ca trebuie sa ne asumam si acest risc.
Ultima problema tinea de organizarea si functionarea OVR. Initiatorii belgieni isi dadeau trei luni pentru punerea in miscare a operatiei. Dupa aceea, credeau ei, ONG-urile si alesii locali implicati vor asuma singuri functionarea si dezvoltarea OVR si ei se vor putea retrage. Eram sceptic. Mi se parea indispensabila existenta unei structuri permanente, care sa centralizeze si sa difuzeze informatiile si sa asigure operatia de atribuire a satelor adoptate si legaturile retelei astfel constituite, mai ales daca aceasta urma sa se dezvolte in mai multe tari. In aceasta privinta, nu m-am inselat.
Oricum, nu-mi revenea sa-i descurajez (si nici nu imi statea in fire). In definitiv, idealismul lor corespundea intru totul cu angajarea mea din 1977 deja in constituirea Comitetului Francez pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, transformat apoi in LDHR. Un angajament pe care multi il considerau utopic. De aceea eram atat de putini. Entuziasmul belgienilor si coerenta proiectului lor m-au determinat sa accept. Astfel, am devenit membru fondator al OVR. Le-am aratat dosarul pe care il constituisem. Le-am dat o serie de materiale traduse in franceza (extrase din discursul lui Ceausescu din 3 martie 1988, care anunta generalizarea si accelerarea “sistematizarii” satelor, articole din presa din Romania care atestau trecerea la fapte, editorialul lui Vlad Georgescu, difuzat de Europa Libera pe 12 martie 1988, care tragea un prim semnal de alarma), reactii ale oficialitatilor occidentale, articole pe care reusisem sa le suscit in presa franceza. Imi revenea sa asigur un flux constant de informatii, o lista a satelor amenintate, ce urmau a fi adoptate. Dispuneam de materialele pe care le primeam de la Europa Libera, extrasele saptamanale din presa romaneasca (Press Survey) si cateva studii realizate de Michael Shafir si mai ales de Dan Ionescu (1).
Citeam cu atentie Scinteia, Romania libera si Actualités roumaines (eram probabil singurul cititor asiduu al acestor publicatii in Franta): dand la o parte propaganda, puteai degaja o serie de elemente concrete. Se adaugau cateva informatii razlete din scrisorile parvenite la Europa Libera sau pe care le primisem direct din tara. Mariana Celac imi transmisese, de exemplu, planul “sistematizarii” Sectorului Agricol Ilfov (SAI). Ramanea problema traducerilor, a alcatuirii fiselor, sat cu sat.
Trebuia constituita o echipa.
In cadrul LDHR, proiectul OVR a fost primit cu prudenta, ca sa nu spun cu reticenta. Aveam, insa, latitudinea sa reprezint Liga si ma puteam baza pe mai multi dintre membrii sai. Anne Planche in primul rand, complicea mea de la L’Alternative si din atatea alte actiuni, si Catherine, sotia mea. Cu ele am realizat primele sute de fise de sate propuse adoptarii. Ni s-au alaturat apoi Edith Lhomel, Dinu Zamfirescu, Lia Constantinescu, Alexandra Laignel-Lavastine si mai sporadic, in functie de timpul lor disponibil, Ruxandra Pelazza si Matei Cazacu. In februarie 1989, Ariadna Combes, care constituise un Comitet pentru Apararea Doinei Cornea, mama ei, s-a integrat si ea echipei LDHR-OVR. A fost aleasa vicepresedinta a Ligii si a participat la multe actiuni de sensibilizare a opiniei publice si de lansare a comitetelor OVR. Gratie Antoniei Constantinescu, care a publicat apeluri in Lupta, am mai obtinut cativa traducatori ocazionali si unele informatii.
Astfel am reusit sa transmitem coordonatorilor OVR de la Bruxelles peste o mie de fise pana in decembrie 1989. Era mult in conditiile in care lucram, dat fiind precaritatea informatiilor si numeroasele solicitari la care trebuia sa facem fata in acelasi timp pentru organizarea OVR si activitatilor LDHR, dar prea putin fata de avalansa cererilor.
Fiecare fisa comporta numele satului, comuna, judetul, sursa care mentiona ca este sortit demolarii totale sau partiale si daca distrugerile erau deja in curs. Adaugam primele mentiuni documentare, vechimea bisericilor si eventual a altor monumente, populatia, ocupatiile agricole principale. Astfel, coordonatorii OVR puteau atribui satelor adoptante entitati mai mult sau mai putin echivalente (numar de populatie, sat de munte, de campie, zona viticola etc.).
Un sat sau mai multe demolate insemna de fapt amenintarea celorlalte sate din comuna, fiindca planul “sistematizarii” era ca un cancer: populatia deplasata trebuia instalata in blocuri construite in satele pastrate in vecinatate, dar care isi vedeau la randul lor redusa vatra satului (oficial, pentru recuperarea terenurilor agricole). Deci, retineam pentru adoptare lista tuturor satelor din comuna.
De regula, adoptarile erau distribuite cat mai cosmopolit cu putinta; scopul era apararea unei comune romanesti de catre localitati (sate, dar au fost si orase) din mai multe tari, pentru a obtine o colaborare transnationala (sau transeuropeana). S-au stabilit astfel relatii care au produs de mai multe ori infratiri si intre satele adoptante ce se regaseau in aceeasi comuna din Romania in cadrul OVR. Dar, cum spuneam, avalansa cererilor a determinat coordonarea OVR – ce obtinuse si alte surse de informare in afara noastra, a celor din LDHR – sa recurga si la adoptari aleatorii in care se tinea cel mult cont de populatia satului. O parte din mariajele nefericite au fost corectate pe teren in 1990, cand emisarii comunelor occidentale au procedat la alte adoptii, in functie de profilul lor. Dar altele, chiar disproportionate, s-au dovedit viabile.
Adevarul este ca succesul OVR ne-a surprins si depasit pe toti. La inceputul operatiei, noi speram sa antrenam cateva sute, poate o mie de adoptii repartizate in cateva tari. Nu ne asteptam la un raspuns atat de prompt si diversificat.
Lansarea oficiala a OVR a avut loc pe 3 februarie 1989 la Bruxelles, in cadrul unei conferinte de presa in urma careia cinci primari belgieni au adoptat primele cinci sate romanesti. Initiatorii preparasera foarte serios evenimentul: conferinta a fost coorganizata de coordonarea OVR, Liga Drepturilor Omului, asociatii de arhitecti si urbanisti – reprezentate de presedintele Consiliului International al Monumentelor si al Asezarilor (ICOMOS) – Wallonia -, asociatii de agricultori si din mediul rural – reprezentate de presedintele FUJA.
OVR obtinuse si sprijinul multor personalitati, al organizatiilor de primari din Belgia, al Confederatiei Organizatiilor de Tineret, al Asociatiei Jurnalistilor Europeni si, practic, al tuturor partidelor politice: Partidul Social-Crestin (PSC), Partidul Socialist (PS), Frontul Francofonilor (FDF), Partidul Reformator-Liberal (PRL), ecologistii si chiar Partidul Comunist (acesta din urma a incercat apoi, fara mare succes, sa submineze operatia). Primii primari (burgmestre) fusesera alesi in consecinta: Robert Collignon, senator PS si burgmestrul de la Amey, Georges Désir, senator FDF si burgmestrul de la Woluwé-St.-Lambert, Daniel Ducarme, deputat PRL si burgmestrul de la Thuin, Albert Gehlen, deputat PSC si burgmestrul de la Sankt-Vith, Albert Picard, primar independent al unui sat simbol al solidaritatii, Léglise, care practic totalmente distrus de o tornada in 1982, fusese reconstruit gratie ajutoarelor nationale si internationale. Le-am atribuit cinci localitati pe care le alesesem ca sa reprezinte, cat de cat, principalele regiuni ale tarii: doua din SAI, zona in care “sistematizarea” era cea mai avansata (aici si in judetul Giurgiu fusesera deja distruse sau pe cale de a fi: Buda, Dimieni, Vladiceasca, Ordoreanu, Coteni, Podul Ilfovului), doua din Transilvania si unul din Moldova. Astfel, au fost adoptate, in ordine: Livada, comuna Livada, judetul Satu Mare, unde, din 1441 de case, 879 erau considerate “in afara patrimoniului construibil” si incepuse ridicarea de blocuri; Bragadiru, comuna Bragadiru, SAI, unde fusesera stramutati locuitori din Ordoreanu si partial cei din Buda si erau in constructie 800 de “apartamente comunitare”; Ghermanesti, comuna Snagov, SAI, unde demolarile erau in curs; Teius, comuna Teius, judetul Alba, unde “perimetrul construibil” trebuia redus cu 86 de hectare si se construiau deja blocuri; Jigoreni, comuna Tibanesti, judetul Iasi, care era sortit disparitiei ca si alte trei sate din comuna (Valeni, Recea si Griesti).
Impactul mediatic a fost neasteptat: zeci de articole de presa, emisiuni de radio si de televiziune. Si interesul nu a scazut in saptamanile si lunile urmatoare: sute de articole in presa locala si centrala, deseori reluate si amplificate de radio si televiziune, care relatau evenimentele organizate in comune si orase cu ocazia adoptarilor de sate romanesti.
Coordonarea OVR a pus la dispozitia retelei ce se constituia o expozitie itineranta cu fotografii despre efectele “sistematizarii” realizate clandestin de Matt Glass, fotograf canadian de origine romana (expozitia a fost completata apoi cu noi imagini de distrugeri, ce ne parveneau de la jurnalisti sau simpli aderenti OVR), casete cu filmul lui Josy Dubié sau alte reportaje si dezbateri, modele de carti postale si texte de trimis lui Ceausescu, ambasadorilor, autoritatilor si primarilor din Romania (multe comune au preferat sa-si realizeze propriile lor carti postale), afise, panoul cu sigla OVR si mentiunea nominala a satului romanesc adoptat de instalat la intrarile din localitate.
Pe data de 15 februarie, peste 200 de primari din cei 281 ai comunitatii belgiene si germane si cativa altii din comunitatea flamanda isi manifestasera dorinta de-a participa la OVR. Urma sa obtina acordul consiliilor comunale (in majoritatea cazurilor acesta a fost unanim).
M-am oprit mai indelung asupra primei conferinte de presa si a consecintelor ei imediate, nu numai fiindca aceasta a fost punctul de plecare, dar si fiindca modelul belgian a fost urmat – cu unele variante – pentru constituirea si lansarea celorlalte coordonari nationale si regionale OVR.
Coordonarea franceza s-a creat in a doua jumatate a lunii februarie si a devenit operativa la inceputul lui martie. Ea a regrupat 14 asociatii, printre care Médecins du Monde, care au asigurat localul si logistica, Liga Franceza a Drepturilor Omului, LDHR, Médecins sans Frontières, SOS – Racisme, ICOMOS – Franta, Federatia Nationala a Primarilor Rurali (FNMR)… OVR – Franta era sustinuta de Federatia Nationala a Primarilor din Franta si de principalele partide politice: Adunarea pentru Republica (RPR), Partidul Socialist (PS), Partidul Republican (PR), Centrul Democratilor Sociali (CDS), ecologistii (Les Verts). In acelasi timp, Federatia Internationala a Drepturilor Omului (FIDH) se asocia oficial OVR si recomanda tuturor celor 40 de ligi nationale afiliate sa coopereze cu operatia. Acoperirea mediatica a fost imediata si constanta (2).
Pe data de 16 martie am participat la lansarea OVR – Elvetia la Geneva: mai multe asociatii grupate in jurul Ligii Elvetiene a Drepturilor Omului si a Comitetului contra Intolerantei – Geneva. Liceenii se mobilizeaza si ei. Cei de la Colegiul “J.J. Rousseau”, dupa ce se informasera asupra conditiilor de viata din Romania, au atarnat mari portrete ale lui Ceausescu in salile de clasa, “asa, ca sa-si formeze o mica idee despre cultul personalitatii”. Foarte activi: Ion si Ioana Vianu (membri LDHR) si fiul lor, Stefan, licean in acea vreme. Ioana a obtinut ca oraselul Morges, in care locuiau, sa adopte Ciolpani (SAI), sat pe care il cunostea, caci lucrase acolo ca doctorita. Si aici, o mare sustinere din partea presei si a multor responsabili politici.
Primul bilant al adoptiilor efective pe 2 aprilie: Belgia – 150, Franta – 20 (simbolic, prima comuna franceza careia i s-a atribuit un sat romanesc – Ileni, comuna Mindra, judetul Brasov – a fost Lesterps, unde locuia Ariadna, fiica Doinei Cornea), Elvetia – 5, Olanda – 1. In jur de 200 alte comune isi anuntasera intentia de-a participa la operatie. Apare primul numar public al Buletinului de legatura OVR, bilunar destinat retelei, presei, institutiilor si celorlalti abonati. Diverse asociatii ale primarilor, jurnalistilor, umanitare, din Danemarca, Finlanda, Italia, Spania si Marea Britanie se pun in legatura cu OVR. La sfarsitul lui aprilie ia fiinta coordonarea OVR – Ungaria (Liga Drepturilor Omului, asociatii de arhitecti si urbanisti, Liga autonomiilor regionale…, ele insele incipiente, sprijinite de Forumul Democrat si de Liberii democrati).
Oarecare confuzie, inevitabila acestui sfarsit de regim comunist. Acceptasera, in principiu, cererea noastra de-a adopta sate din toate regiunile tarii, si nu numai din Transilvania. Mai greu de obtinut in realitate. Era prematur. Oricum, participarea ungara – prima tara din Est – la OVR era esentiala. Am luat parte la Congresul transnational organizat de Partidul Radical italian (22-24 aprilie) – era prima mea calatorie intr-o tara din Est, de la plecarea din Romania, in 1970 – unde a fost votata o motiune cerand tuturor comunelor europene sa participe la OVR. Acolo, i-am intalnit pe responsabilii grupului Romania libera, organizat printre refugiatii din Romania pe care Ungaria ii primea incepand din decembrie 1987. Mircea Bajan s-a insarcinat sa stranga informatii si marturii despre satele din care fugisera. Mi le-a trimis cu regularitate in lunile urmatoare.
Tot in aprilie se constituia coordonarea flamanda din Belgia si se anunta o initiativa similara in Luxemburg. Cele 27 de comune din Brabantul wallon vor adopta cu toate un sat romanesc.
Crearea coordonarii britanice a fost impulsionata de luarea de pozitie extrem de ferma contra “sistematizarii” satelor din Romania de catre Printul Charles, in cadrul unei conferinte organizate de Civic Trust pe 27 aprilie. OVR – Marea Britanie, lansata pe 10 mai, in prezenta a doi responsabili OVR – Belgia si a Sandei Stolojan, din partea LDHR, a regrupat Civic Trust, Royal Institute for British Architects, ECOVAST (European Council for the Village and Small Town), Europa Nostra, British-Romanian Association, Christian Solidarity International, The Eminescu Foundation…
Coordonarea olandeza se va constitui in iunie, dar de fapt nu va deveni operativa decat in septembrie ‘89. In Danemarca si in Luxemburg, coordonarile OVR vor fi obstructionate de reticentele guvernamentale (dar comunele din aceste tari vor proceda la adoptii in ordine dispersata).
Dezvoltarea operatiei a determinat crearea pe 26 iunie, la Bruxelles, a OVR – International, care coordona cele sapte OVR nationale (Belgia, Franta, Elvetia, Ungaria, Marea Britanie, Olanda, Luxemburg) si raspundea cererilor de adoptie din celelalte tari (Italia, Spania, Danemarca si in curand Austria, Germania Federala, Finlanda, Norvegia).
Pe data de 5 iulie, peste 1.100 de comune europene aderasera la OVR (dintre care 720 in Franta, 300 in Belgia, 120 in Elvetia). Cinci luni de la lansare, OVR era un succes incontestabil si totusi organizatorii belgieni se aratau descumpaniti (in cerc restrans, desigur) de lipsa de reactii directe din Romania.
Actiunile OVR erau larg difuzate la Europa Libera de Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Dan Alexe (corespondent la Bruxelles), Monica Lovinescu (Paris) si ocazional de catre mine. In limita timpului lor de emisie, BBC si RFI transmiteau si ele constant informatii. Or, la Europa Libera nu parvenise decat o singura scrisoare prin care “un grup de tarani din judetul Iasi” salutau initiativa OVR.
Intrebarea inevitabila despre “pasivitatea romanilor” la care eram supus la toate reuniunile despre situatia din Romania, in cadrul sau in afara OVR, m-a determinat sa incerc un raspuns intr-un studiu aparut in vara 1989 (3): o societate hipercontrolata si atomizata, supusa mizeriei ca forma de control social, fricii prin prezenta imanenta a Securitatii in viata cotidiana si pervertirii constiintelor prin adeziuni si compromisuri impuse (chiar daca acceptate doar formal). In aceste conditii, comparabile in lumea comunista din acea vreme doar cu Albania (si inca) si cu Coreea de Nord, reactiile contra “sistematizarii”, asa firave cum erau ele, erau mai repede incurajatoare (ele se integrau unui freamat de acte de rezistenta si de revolta, individuale si colective, ce se succedau de la manifestatiile muncitoresti de la Brasov din 15 noiembrie 1987 incoace).
Scrisoarea deschisa adresata de Doina Cornea lui Ceausescu, care stigmatiza “sistematizarea”, difuzata in septembrie 1988 de Europa Libera, fusese contrasemnata de 27 alte persoane. “Sistematizarea” fusese denuntata in martie 1989 in scrisoarea celor sase veterani de partid, in interviul lui Mircea Dinescu, publicat in Libération, in scrisoarea lui Dan Desliu. Urmase textul transmis de Gabriel Andreescu, Conferintei despre dimensiunea umana, organizate in iunie la Paris de CSCE (actuala OSCE), in care se insista asupra datoriei internationale de ingerinta in cazul regimului totalitar din Romania si desigur contra planului de distrugere a satelor.
In fine, aflasem de trei revolte ale satenilor care se opuneau “sistematizarii”: in ianuarie la Petrova (Maramures) si putin dupa aceea la Parva si Monor (Bistrita-Nasaud).
Toate aceste texte si informatii au fost larg difuzate in presa si desigur in buletinul si reteaua OVR. Dar si mai mult ne-au ajutat reactiile autoritatilor din Romania, care, la inceput retinute, apoi – cu cat crestea avalansa cartilor postale, se intetea si diversifica presiunea mediatica si se radicalizau luarile de pozitie oficiale – din ce in ce mai nervoase si agresive, au avut un rol catalizator.
In primele luni, ambasadorii romani au fost in prima linie: cel de la Bruxelles a organizat o conferinta de presa in care s-a marginit sa citeasca un material de 42 de pagini compilat din discursurile lui Ceausescu, cel din Elvetia protesta contra unei emisiuni de televiziune la care refuzase sa participe, cel de la Bonn (Germania Federala) a declarat ca “planul sistematizarii a fost prost inteles in Occident din cauza unor probabile erori de traducere”.
S-au incercat presiuni si dezinformari asupra primarilor OVR, prin circuitele comuniste si grupurile de prietenie din jurul ambasadelor, care pretindeau ca detin “o viziune obiectiva asupra realitatilor din Romania”. Din toamna au inceput sa soseasca scrisori din Romania de la autoritatile judetene si comunale sau de la simplii cetateni.
Toate pe acelasi calapod: “Cu ce drept va amestecati in treburile noastre interne. Comuna noastra este prospera si linistita, oamenii sunt fericiti si isi decid singuri soarta”.
Coordonarea OVR a redactat un raspuns in romaneste: “… m-am bucurat foarte mult sa aflu ca satul dvs. nu este amenintat de planul de sistematizare… si ca populatia satului e sanatoasa si mananca pe saturate. Totusi, toate stirile provenite din Romania… sunt cat se poate de alarmante. Iata de ce scrisoarea dvs. m-a linistit. Astfel, pentru ca toata Romania sa afle ca satul dvs. o duce bine, voi transmite chiar azi scrisoarea postului de radio Europa Libera…”. In concluzie, se anunta pregatirea unei vizite pentru “a pecetlui solidaritatea ce leaga comunele noastre”. Nu s-a mai primit raspuns la raspunsuri.
Intre timp, OVR isi urma cursul ascendent.
La inceputul lui septembrie, OVR – Norvegia, constituita la sfarsitul lui iulie, inregistra primele 20 de comune adoptante. La mijlocul lunii, 1.800 de comune europene aderasera la OVR. In noiembrie se prefigura organizarea coordonarii poloneze in jurul Comitetului Helsinki, al Solidaritatii rurale si cu sprijinul Clubului parlamentar al Solidaritatii (presedinte Bronislaw Geremek).
Pe 15 noiembrie era in sfarsit lansata OVR – Danemarca.
In fine, dupa doua tentative infructuoase, datorate disputelor politice, se anunta constituirea coordonarii italiene. Ea trebuia sa aiba loc in decembrie, chiar in zilele in care s-au declansat evenimentele din Romania. La acea data OVR numara peste 2.200 comune adoptante (Franta: 1.252, Belgia: 354, Elvetia: 210, Marea Britanie: 71, Norvegia: 60, Olanda: 20…) si alte cateva sute care asteptau atribuirea unui sat romanesc.
La inceputul anului 1990, numarul comunelor europene adoptante se ridica la 2.749 (Franta depasise 1.500, Olanda ajunsese la 104…) si miscarea va continua intr-o formula din ce in ce mai descentralizata. In mai putin de un an de zile OVR reusise sa antreneze 15 tari europene cu structuri nationale organizate sau in curs de organizare, cu comune adoptante sau care isi anuntasera intentia de participare. Ramane intrebarea: cum se explica acest elan de solidaritate fara precedent (o estimare rapida arata ca numai populatia comunelor – sate si orase – efectiv angajate reprezinta 30 de milioane de europeni; majoritatea dintre ei a fost la curent cu actiunile OVR si o mare parte – de la scolari la pensionari – a fost activa)?
In limitele spatiului acordat acestui articol (limite de care am abuzat deja), nu pot decat sa propun o schita de raspuns. In primul rand terenul era pregatit: informatiile despre realitatile din Romania erau larg difuzate, mai ales dupa manifestatiile de la Brasov din noiembrie 1987. In plina perioada de glasnosti si perestroika, Romania devenise un anacronism, un caz ciudat, atipic. Ceausescu, un batran lider comunist care reinventa metode staliniste, era contrastul lui Gorbaciov, un lider comunist reformator (care ignora desigur ca este un ucenic vrajitor). “Sistematizarea” era larg cunoscuta si denuntata public in cursul anului 1988 de responsabili guvernamentali si parlamentari din Germania Federala, Austria, Anglia, Statele Unite, Franta, Belgia, Elvetia, Ungaria… si, de asemenea, in cadrul Parlamentului European, al Consiliului Europei, al UNESCO…(4).
Filmul-reportaj al lui Josy Dubié a adus un surplus de informatii, oarecum didactice, puse in valoare de socul imaginilor, si mai ales un element emotional: prezenta Doinei Cornea. Deci OVR se adresa unui public informat, sensibilizat.
Dar elementul principal al succesului rezida, cred eu, in insasi conceptia operatiei. OVR se adresa cu prioritate unor categorii de cetateni care nu erau de obicei solicitate in acest tip de actiuni si care erau gata sa se angajeze, dar nu stiau cum sa procedeze. Motivatia exista, nu era nevoie de multe explicatii. Populatia satelor, in principal, intelegea intuitiv ce insemna de fapt “sistematizarea”: distrugerea a ceea ce mai subzista din structurile traditionale, din patrimoniul istoric si spiritual al romanilor sau al minoritatilor nationale si transformarea taranilor, privati de ultimele terenuri necolectivizate, in simpli proletari agricoli. Ca erau vizate ultimele spatii de libertate, celula familiala, relatiile de vecinatate, comunitatile locale sau religioase, obstacole potentiale pentru “omogenizarea” societatii, pentru “crearea poporului unic muncitor”, a “omului nou”. Nu e de mirare ca adeziuni masive s-au inregistrat in tarile in care autonomia comunala este mai dezvoltata (Belgia, Elvetia) sau in regiunile unde problema prezervarii patrimoniului cultural local s-a pus cu mai multa acuitate (Bretania in Franta, Frizia in Olanda…).
OVR le-a oferit tuturor cadrul unei actiuni eminamente politice: cu totii descopereau ca pot face ceva la nivelul lor. Organizatorii belgieni distribuiau deja din februarie 1988 o brosura cu “60 de propuneri pentru salvarea satelor romanesti”.
Toate categoriile de cetateni erau vizate: alesii locali, asociatiile, comitetele de cartier, parohiile, agricultorii, comerciantii, micii meseriasi, invatatorii, artistii, sportivii, somerii, pensionarii, studentii, elevii… A saizecea propunere era deschisa: se adresa imaginatiei fiecaruia. Un singur exemplu: invatatorii si profesorii belgieni au elaborat un material didactic despre Romania si au lansat ideea confectionarii de machete de case de catre copii. Astfel, pe 14 si 15 octombrie au fost expuse, la abatia de la Floreffe, 50.000 de casute realizate de scolari din Belgia, Franta, Elvetia, Germania, Ungaria pentru colegii lor din Romania.
Initiativa OVR consista astfel in antrenarea cetatenilor care prin actiunile lor determinau o interventie politica a comunelor in relatiile internationale. Partidele politice, guvernele, instantele europene si internationale nu puteau ramane insensibile la o presiune de asemenea natura. Multe din demersurile politice, din ce in ce mai dure, la adresa regimului lui Ceausescu, in cursul anului 1989, au fost astfel influentate, daca nu determinate, de opinia publica angajata in OVR in virtutea unei datorii de ingerinta. Aceasta revenea in a considera ca patrimoniul romanesc, structurile traditionale ale societatii rurale romanesti apartin de facto civilizatiei europene. Salvarea lor se impunea deci ca o datorie.”
https://revista22.ro/supliment/operation-villages-roumains-1989-2005 (extras)
Note:
1. M. Shafir, The Historical Backround to Rural Resettlement, D. Ionescu, Bucharest’s Hinterland: a Test Ground for Rural Resettlement; idem, Ceausescu Tours Pet Projects in and around Bucharest; idem, The Rural Resettlement Plan: Four Case Studies; idem, Recent Developments in the Rural Resettlement Plan: idem, Clining to the Rural Resettlement Plan; Radio Free Europe, Situation Report, Romania, 10, 23 august 1988, 11, 16 septembrie 1988, 13, 19 noiembrie 1988, 15, 29 decembrie 1988.
2. Exemple edificatoare in: Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte, V, Humanitas, 1995.
3. M. Berindei, Roumanie: le naufrage planifié, Politique internationale, 44, pp. 55-75; larg difuzat in reteaua OVR, reluat partial in: Opération Villages Roumains. Société civile et devoir d’ingérence, edition Z, septembrie 1989; o versiune in romaneste in 22, IX, 46 si 47, noiembrie 1998.
4. O trecere in revista sumara in OVR, bulletin de liaison, 11, 17 iulie-1 august 1989, Les rétroactes du plan de systématisation de mars 1988 à juillet 1989 si OVR Société civile…, op. cit., pp. 28-34.